– Asta nu’i poveste care să se spună, aşa şi gata! protestă Andonis. Întâi şi’ntâi, e ora cinei. Comandaţi şi voi ceva de mâncare, o salată, un hamburgăr, ceva de băut… Pe urmă, trebuie să fie şi Andreas prezent, că şi el are partea lui din întâmplare, şi încă ce parte. Şi, neapărat, Fotiní.
Andonis era de nerecunocut. Îl lăsasem un bărbat zdravăn, şi acum îl regăsisem în trupul unui bătrân ce abia îşi târa picioarele. Umbla adus din spate, cocoşat, avea doar două fire de păr lipite de tigva galbenă, şi, când turna în pahare, mâinile îi tremurau.
– Bine, o chem pe Fotiní, spuse Papa Violet. Cheamă’l tu pe Andreas. Whiskey bei, Miltiade?
– Dacă n’am încotro… Vă supăraţi dacă o chem şi pe Thalia?
– Cheam’o, ridică din umeri Andonis, zâmbind ironic. Trecu cu pas şovăielnic, şchiopătat, în spatele barului şi umplu trei pahare dintr’o sticlă de Balvenie pusă deoparte pe raft. E sita nouă, ai, Miltiade?
– Nouă nouţă, zisei eu. Dar cumva simt eu în măduva spinării mele că tipul ăsta de sită nu se învecheşte… Simt că e loc de îmbătrânit împreună.
– Mare noroc ai avut, clătină din cap Andonis. Fă domnia ta bine şi ia’o de nevastă, şi încă repede, că vine altul şi ţi’o suflă, şi rămâi cu buza umflată… Uite că vin fetele, îşi plimbă el două degete îmbârligate, întâi către deal, de unde cobora Fotiní, apoi peste drumul ce ducea la Paleokastritsa, unde Thalia aştepta o pauză în trafic ca să traverseze.
– Mai sună’l odată pe Andreas, zise Papa Violet.
– Kosta, strigă Andonis, ia fă’te’ncoa! Câţi hamburgări vreţi?
Din micul restaurant de lângă barul lui Andonis îşi făcu apariţia Kostas, privind de la un muşteriu la altul. Era un bărbat tânăr, plăcut la înfăţişare, subţirel şi blând, şi Andonis îl privi cu dragoste şi mândrie.
– Eu prefer o salată, spuse Thalia.
– Două salate, atunci. Greceşti? întrebă Fotiní, şi Thalia aprobă din cap.
– Şi trei hamburgări? se asigură Andonis.
– Stai o clipă, patera, ridică Kosta o mână în aer. Ce se execută aici? De ce v’aţi adunat? Cum de au venit şi doamnele?
– Îi spunem lui Miltiades istoria cu răpirea din serai, explică Papa Violet.
– Nu vă fac nici o salată, nici un hamburgăr, se aşeză Kostas pe un scaun. De mult voiam eu să aud toată povestea asta de la cap la coadă. Uite’l şi pe Andreas. Gata, cine începe?
Andreas îşi trase un scaun şi îi ceru o bere corfiotă lui Andonis.
– Ia’ţi’o singur din frigider, spuse Andonis. Mă omoară artrita asta…
– Ce grabă aveaţi? De ce e nevoie de mine? îl întrebă Andreas, nelămurit, pe Andonis. Cum le’aţi convins pe fetele astea să intre în bar?
– Ai răbdare, îi spuse Papa Violet, că îţi vine şi ţie rândul imediat. Începem cu începutul. Fotiní, dă’i drumul…
Fotiní trase aer în piept şi începu.
– Păi, să vedeţi… Era o seară ploioasă de decembrie. Stavros plecase până la mecanic, la Akis, să’l roage să arunce o privire sub capotă, că maşina făcea un zgomot ciudat. M’am trezit cu ei în casă.
– Câţi erau? întrebai eu.
– Erau doi, un negru şi un alb, mari, laţi în spete, şi foarte puternici. Şi se simţea din cum se mişcau că îşi ştiau meseria. Cum spuneam, se lăsase seara. Eu uşa de la intrare n’o încui, că nu am de ce… Aici trăim toţi în linişte şi’n pace. Ei, ăştia doi au intrat în casă pe tăcute, dar cu o viteză şi o precizie de militari. Eu am înţepenit în fotoliu. Negrul m’a apucat de ceafă şi, într’o secundă, mă ridicase ca pe un fulg, şi mă imobilizase cu faţa în sofa. Ţinea un deget la buze, şi mi’a şoptit,
– Nu face gălăgie că trezim fata, şi o să se sperie…
– Relaxează’te, nu strânge din cur, că altfel o să te doară, mi’a şoptit celălalt.
– Mi’a ridicat fusta, mi’a dezgolit o fesă, şi m’a injectat cu ceva… M’am zbătut cât am putut, dar nu mă puteam pune cu ei, nici măcar cu unul dintre ei, darămite cu doi… Le simţeam labele păroase pe gâtul meu şi pe fesele mele… Ce scârbă şi ce frică… Am mai apucat doar să îi aud râzând şi spunându’şi unul altuia,
– Jim, puşcaşul ăsta marin, cum il cheama, Stavros, nu? Asta e călare pe situaţie… Mi’aduc aminte de mizeria de oraş unde locuim noi, şi mă uit la ce viaţă are el… Uite tu ce casă de piatră, ce plaje, ce aer curat, ce insulă verde, şi, mai ales, uite ce femeie şi’a tras…
– Era, a zis Jim. Era călare pe situaţie. Acum suntem noi călare pe situaţie…
– Vai de capul vostru, am mai apucat să le zic eu, înainte de a mă prăbuşi într’un puţ negru şi adânc. De aici nu mai scăpaţi voi cu viaţă.
– Apoi, m’am dus… Mi s’au închis ochii, şi n’am mai ştiut nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.
– Āştia doi au rămas în casă, şi m’au aşteptat cu luminile stine, isi continuă Papa Violet istorisirea. Eu mi’am zis că Fotiní se culcase, de aia era întuneric în casă… De unde să bănuiesc eu că domnul ministru Pascal Dubois îşi pierdue minţile cu totul? Când am intrat, mi’au pus două pistoale la cap…
– Nu face prostii, mi’a spus negrul. Nu avem nici o intenţie de a vă face rău. Vrem doar fata…
– A… voi doar atâta vreţi? Doar fata? Delta? i’am întrebat eu.
– Delta, Delta, mi’a confirmat râzând albul, Jim. Ţi’am spus eu, Mike, că băiatul e isteţ, o să se prindă… Mi’au legat mâinile în cătuşe la spate. Ai grijă cu doza pentru copil, Mike…
– Lăsaţi copilul în pace! am spus eu. Dacă o speriaţi sau o vătămaţi în vreun fel, vă toc cu satârul…
– Potoleşte’te, Stavrule, mi’a spus Jim peste umăr. Eşti cu mânuţele legate la spate şi cu un pistol la cap… Şi n’ai niciun satâr la îndemnă. Stai liniştit. Suntem profesionişti. Nu e primul copil pe care îl returnăm familiei…
– Aaaa, am spus eu. Deci voi, drăgălaşilor, nici nu răpiţi un copil. Ce faceţi voi e să returnaţi un copil în sânul familiei, da?
– Avem în buzunar, pentru orice eventualitate, o decizie a unui tribunal din Coasta de fildeş care afirmă negru pe alb că mamei, lui Matilde Dubois, i s’a acordat custodia exclusivă a fetei, a lui Angelique… a zis Mike.
– Mike a intrat în camera unde dormea Angelique, şi am auzit ţipătul ei, de frică, de durerea înţepăturii, apoi s’a făcut o mare linişte. Doar în sufletul meu era o mare fierbere. Nu trebuie să las furia să mă domine, mi’am zis, şi am strâns din dinţi. Am nevoie de o minte limpede, ca să’mi dau seama când soseşte momentul prielnic. Nu pot, n’am voie să dau greş.
– Vezi ce simplu a fost? m’a întrebat prietenos Mike. Fetiţa se va trezi în Abidjan, în braţele mamei, şi habar nu va avea de ce i s’a întâmplat în Aghios Ioannis.
– Cine v’a năimit? Pascal?
– Noi nu luăm niciodată legătura cu familia copilului. Ne năimeşte o agenţie, mi’a răspuns Mike. O agenţie virtuală. Nu’i vedem la faţă, nu ne văd la faţă. Aşa că habar n’avem cine’i Pascal… Uite, acum, Jim te va lua în primire, în vreme ce eu voi trage maşina până la uşa casei. Apoi noi doi, tu şi cu mine, o să facem o mică plimbărică, doi paşi, până la maşină. Jim o să rămână aici cu cele două fete. Apropos, felicitări! Frumoasă iubită ai… Şi pentru că veni vorba… Dacă îmi faci probleme, dacă strigi sau dacă încerci să te lupţi, eu te voi plezni cu tocul pistolului peste capul ăla sec, şi, de îndată ce vei trece în lumea visurilor, primul lucru pe care Jim îl va face este să îţi încalice iubita…Aşa, în somn, cum doarme. Şi după aia eu o să fiu piua a doua… Deci, nu face prostii… Ne’am înţeles?
– M’a dus până la maşină şi m’a ancorat cu cătuşele de un cârlig de la pernele din spate şi a rămas lângă mine să mă păzească. Erau pregătiţi, diavolii. Jim a ieşit de două ori din casă şi a cărat’o întâi pe Fotiní, apoi pe Angelique, şi le’a aşezat pe pernele maşinii, lângă mine. Umbla cu ele cu atâta grijă că ziceai că, acu acu, o să înceapă să le legene şi să le cânte un cântec de leagăn. Ei, am pornit… Unde dracu ne’or duce? mă întrebam. Categoric nu la aeroport… Să încerce să ne treacă cu ferry boat-ul? Nici asta nu se poate… Marinarii de pe ferry boat ar vedea fetele adormite, pe mine în cătuşe, şi ar da alarma imediat. Nu rămânea decât soluţia că ne vor scoate pe o barcă privată… Şi aici, cred că e rândul lui Andreas să vă spună el ce s’a mai întâmplat.
Andreas se foi pe scaun, îşi bombă pieptul, se îndreptă din spate, şi începu povestirea.
– Ca să vedeţi cum se aşează lucrurile în viaţă… Iarna, ştiţi şi voi, se întunecă devreme. Eu mă dusesem imediat după prânz, pe la ora trei, la Kostas Taverna. Aranjasem o întâlnire de afaceri, cu nişte cumpărători, la ora aia pentru că nu’mi funcţionau luminile la scuter, deci nu puteam să conduc noaptea. Dar m’am lungit la vorbă cu clienţii ăia, şi m’a prins noaptea la tavernă. Mă rog, nici o tragedie… Casa mea e la doi paşi, nu? O luasem încetişor în josul dealului călare pe scuter. Cum e totul la vale, am jucat un joc pe care îl ştiţi cu toţii… Nu am pornit motorul, şi alunecam în jos, ca pe o bicicletă, încet, cu grijă să nu lovesc pe cineva în întuneric. Poate că asta mi’a salvat viaţa, că nu ştiu ce’ar fi făcut disperaţii ăia doi dacă şi’ar fi dat seama că i’a văzut cineva…
– Probabil te’ar fi luat şi pe tine ostatec, îşi dădu cu părerea Papa Violet… Comandourile astea nu sunt puse pe crime… Ştiu şi ei până unde să meargă… De acuzaţia de răpire mai scapă ei, dar de asasinat, de omucidere, nu’i iartă nimeni…
– Gândesc că, dacă m’ar fi văzut, dacă m’ar fi luat şi pe mine ostatec, în mod sigur lui Stavros i’ar fi fost mai greu… Ei, cum ziceam, cum alunecam tot la vale, ajung eu în faţa casei lui Papa Violet şi ce văd peste gard? Un negru zdravăn, pătrat, se vedea că e puternic, îl ducea pe Stavros înspre o maşină mare, neagră, parcată chiar la uşa casei. Îl ducea împingându’l cu un pistol în rinichi, şi Stavros avea mâinile prinse în cătuşe la spate… Ce dracu? m’am frecat eu la ochi… Ce se petrece aici? Visez? Am tras repede scuterul în şanţ, şi m’am tupilat lângă un gard. Era întuneric, e drept, dar de văzut tot puteam, de bine de rău, să desluşesc. Imediat după aia, un alt tip voinic, de data asta alb, cu un pistol mare şi negru la brâu, a cărat la maşină un fel de balot pe un umăr! Ce balot, că m’am uitat mai atent şi mi’am dat seama că o căra pe Fotiní… Iar Fotiní nu mişca, îi atârnau şi i se bălăbăneau braţele ca la un mort.
Cristi SĂILEANU
